Algoritmii nu mai sunt un fundal tehnologic. Sunt prezenți în educație, în muncă, în deciziile mici și în cele care contează. Intervin, sugerează, corectează. Uneori învață în locul nostru. Numărul 91 al revistei InHouse pornește de aici. Nu de la mașini, de la oamenii care ajung să se sprijine pe ele sau să le conteste. Un copil care își face temele cu ajutorul unui sistem inteligent nu este un caz izolat, este un semn. La fel și întrebarea incomodă care urmează: unde se oprește decizia personală și unde începe cea delegată? Editorialul nu oferă confort, cere asumare. Responsabilitatea nu dispare odată cu automatizarea, se redistribuie. Aceeași logică traversează discuția despre guvernanța inteligenței artificiale. România nu este tratată ca spectator, mai degrabă ca un actor implicat în investiții strategice și în dialoguri cu instituții internaționale precum UNESCO și ONU. Suveranitatea algoritmică nu este un concept teoretic, este o problemă practică. Cine controlează infrastructura, cine stabilește regulile și cine răspunde când lucrurile scapă de sub control.

Dincolo de tehnologie, revista intră în zone unde știința atinge direct corpul și limitele sale. Apa contaminată nu mai este doar o statistică, este o realitate care lasă urme biologice. Seismologia nu mai promite siguranță absolută, ci câteva secunde în plus. Suficiente, uneori, pentru a face diferența dintre viață și moarte. Biologia îmbătrânirii vorbește despre senescență ca despre un proces activ, nu ca despre o sentință naturală, iar cercetarea începe să pună sub semnul întrebării durata vieții așa cum o știm. În paralel, fizica fundamentală aduce în discuție primul qubit de antimaterie obținut la CERN, iar genetica rescrie înțelegerea bolii Huntington, acolo unde degradarea ADN-ului schimbă noțiunea de destin biologic. În acest peisaj, tensiunea dintre cum se face știința și cum este ea evaluată devine vizibilă, iar dialogul dintre modelul american al rigoarei epistemice și reformele europene ale evaluării capătă o miză concretă. Cercetătorii români apar în aceste contexte nu ca excepții, o fac ca parte a unei munci colective, globale.

Deasupra tuturor acestor teme se află Stația Spațială Internațională. Douăzeci și cinci de ani de funcționare continuă, prin compromis și efort constant. Nu este un simbol romantic, este o demonstrație. Progresul este fragil și depinde de voința de a-l susține. InHouse 91 merge pe aceeași linie. Nu promite soluții rapide și nu livrează optimism prefabricat. Propune, în schimb, un exercițiu de luciditate. Tehnologia nu este un salvator. Nici un inamic. Este un test. Iar rezultatul depinde, încă, de oameni.